Biserica îl cinstește pe Ștefan cel Mare și Sfânt, voievodul care a păzit Moldova cu sufletul său
An de an, în ziua de 2 iulie, Biserica Ortodoxă Română aduce prinos de mulțumire și recunoștință fostului voievod Ștefan cel Mare și Sfânt. Marele voievod a lăsat bisericii și neamului românesc un adevărat tezaur prin ctitoriile sale impresionante de biserici și mănăstiri, care nu doar că au îmbogățit peisajul arhitectural al Moldovei și nu numai, dar au și contribuit la afirmarea identității culturale și spirituale a poporului român. De aceea, Biserica Ortodoxă Română și credincioșii, deopotrivă, îl comemorează și-i mulțumesc pentru viața sa pioasă, pentru apărarea credinței creștine și pentru iubirea sa față de patrie și de neam. Astfel, odată cu cinstirea memoriei sale, în fiecare an, Biserica recunoaște și cinstește moștenirea sa spirituală și impactul profund pe care l-a avut asupra istoriei și culturii românești. Însăși Patriarhul României, Preafericitul Părinte Daniel, a subliniat la finalul uneia dintre slujbele oficiate în onoarea marelui voievod faptul că domnitorul a fost un român credincios și rugător, a ctitorit 44 de lăcașuri sfinte și a fost un apărător al creștinătății în fața expansiunii otomane.
”A ajutat mulți oameni săraci, împroprietărind pe cei săraci, dar viteji în războaie și a fost un om drept și milostiv. Dar, în mod deosebit, se ruga mult. Purta pe câmpul de luptă icoana triptic (…) și Sfânta Cruce. Este un domnitor foarte credincios, care l-a avut duhovnic și sfătuitor pe Sfântul Daniil Sihastrul. De aceea, Biserica în 1992, i-a trecut pe amândoi în calendar în aceeași ședință de lucru a Sfântului Sinod”, a spus Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Mănăstirea Putna, pe care poetul Mihai Eminescu a numit-o ”Ierusalimul neamului românesc” și Mănăstirea Voroneț, care este supranumită și ”Capela Sixtină a Estului” sunt doar două dintre cele mai importante ctitorii ale Sfântului Voievod Ștefan cel Mare.
File din viața domnitorului
Fiu al voievodului Bogdan al II-lea și al Mariei – Mălina Oltea, Ștefan cel Mare și-a început viața cu o profundă dragoste pentru Moldova și pentru credința ortodoxă, tradiții pe care le-a apărat cu pricepere și smerenie pe tot parcursul domniei lui. După ce a fost chemat să preia tronul Moldovei, la 12 aprilie 1457, Ștefan cel Mare a condus țara cu o înțelepciune rar întâlnită și devotament de neclintit față de idealurile creștine. Timp de 47 de ani, domnitorul a fost un apărător neînfricat al țării sale, înfruntând numeroase încercări și luptând cu hotărâre împotriva imperiului otoman și a altor vecini ostili, precum Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. În timpul domniei sale îndelungate, Ștefan cel Mare nu doar că a condus armatele moldovene spre victorii remarcabile, dar a fost și un ctitor iscusit al bisericilor și mănăstirilor. Cu o grijă deosebită față de spiritualitatea națiunii sale, a zidit peste 44 de lăcașuri de cult, dotându-le cu daruri prețioase și înzestrându-le cu pământuri și obiecte liturgice valoroase. Aceste ctitorii rămân mărturii durabile ale credinței sale profunde și ale dedicării față de întărirea spirituală a poporului moldovean. În ciuda greutăților și provocărilor, Ștefan cel Mare nu și-a pierdut niciodată credința în puterea divină și în sprijinul lui Dumnezeu. În scrisori adresate principilor creștini ai Europei, el sublinia importanța apărării dreptei credințe și ruga pentru unitatea creștină în fața pericolelor otomane. Moartea sa în 2 iulie 1504 a fost întâmpinată cu profundă jale de întregul popor moldovean, care l-a plâns ca pe un părinte iubit. Înmormântat la mănăstirea pe care el însuși a ctitorit-o la Putna, Ștefan cel Mare a rămas în memoria colectivă a românilor ca un exemplu de sacrificiu și devotament neînfricat pentru țară și credință.
Minunile sale, semne ale protecției divine în încercările Moldovei
Canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 20 iunie 1992, Sfântul Ștefan cel Mare este sărbătorit în fiecare an pe 2 iulie, ca o emblemă a tradiției și spiritualității românești. În afara realizărilor sale în domeniul militar și spiritual, Ștefan cel Mare este cunoscut și pentru minunile atribuite lui în timpul vieții sale. În mai multe bătălii decisive, precum cea de la Codrii Cosminului și Râmnic, domnitorul a primit sprijin divin, simbolizat de aparițiile Sfinților Dimitrie și Procopie, care i-au încurajat armatele în luptă. Astăzi, moștenirea lui Ștefan cel Mare reprezintă o inspirație pentru toți românii, un exemplu de curaj, credință și devotament pentru valorile naționale și spirituale care trebuie păstrate cu sfințenie pentru generațiile viitoare. În istoria zbuciumată a Moldovei, Sfântul Ștefan cel Mare nu este doar un voievod, ci și un simbol al protecției divine în fața inamicilor și al solidarității cu credința ortodoxă. Viața sa este însoțită de numeroase relatări despre minuni care au demonstrat intervenția directă a lui Dumnezeu în sprijinul luptelor pentru apărarea țării. Într-o zi memorabilă de 26 octombrie 1497, înainte de bătălia cu polonii de la Codrii Cosminului, preoții însoțitori ai armatei au slujit Sfânta Liturghie lângă steagul voievodal. În această clipă crucială, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie s-a arătat în fața lui Ștefan Vodă, călare și înarmat, vestind izbânda ce avea să urmeze pentru oastea moldovenească. Un alt episod semnificativ a avut loc la Râmnic, unde în timpul unei lupte cu Basarab Voievod cel Tânăr, în 1481, Sfântul Mucenic Procopie a apărut în chip miraculos deasupra războiului, oferind sprijinul ceresc necesar pentru victoria lui Ștefan Vodă. Drept recunoștință pentru ajutorul divin, voievodul a ctitorit o biserică în numele Sfântului Procopie, marcând astfel legătura sa profundă cu spiritualitatea ortodoxă. O altă întâmplare impresionantă este legată de cucerirea Bucovinei de către austrieci, în 1775. În acea perioadă de cumpănă pentru țară, chipul Sfântului Ștefan de lângă mormânt s-a întunecat, clopotul mare a început să bată singur, iar candelele de la mormânt, obișnuite să ardă mereu, s-au stins de la sine. Lumina stranie care a umplut biserica a fost interpretată ca un semn al mâhnirii voievodului pentru păcatele națiunii și pentru suferințele pe care aceasta le-a îndurat sub stăpânirea străină.
