”Constantin Brâncuși, <<Viața mea a fost un șir lung de miracole>>” a fost denumirea evenimentului organizat de Consiliul Județean Ilfov, prin Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale, în parteneriat cu Centrul Cultural “Theodor Stănescu” din Măgurele, cu sprijinul Primăriei Măgurele, eveniment structurat pe mai multe părți. Au fost vernisajul expoziției de fotografie ”Brâncuși infinit”, lansarea volumului ”Brâncuși, mon Amour!”, autor Claudia Motea, discuții despre istoria Conacului Oteteleșanu și despre refacerea acestuia, detalii oferite de către expert arhitect Ruxandra Nemțeanu, povești știute și mai puțin știute despre personalitatea marelui artist Constantin Brâncuși, spuse de vicepreședintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Miron Manega, un ”Laudatio” la volumul ”Brâncuși, mon Amour!”, al expertului Carmen Bobocescu, din partea Institutului Cultural Român și, la final, publicul a fost invitat în sala Centrului Cultural din localitate, la spectacolul multimedia ”Brâncuși, dragostea mea!”, în regia cunoscutei Beatrice Rancea.
Consolidare, restaurare și restituire a … istoriei!
Alexandrina Niță, directorul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Ilfov i-a invitat la microfon pe vorbitori și a făcut referire, de asemenea, la un an ”bogat în activități culturale”. Și, tot despre cultură a vorbit și primarul orașului Măgurele, Narcis Constantin. Edilul a apreciat că investițiile în cultură sunt cele mai importante, roadele acestora dăinuind peste timp, spre deosebire de alte investiții ”trecătoare”.
În continuare, Ruxandra Nemțeanu a prezentat câteva repere ale istoriei Conacului Oteteleșanu, refăcut impecabil, după ce, în vara anului 2010, Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor – INCDFM – lua înţeleapta decizie de a începe demersurile restaurării. ”Ajunsese o ruină, un edificiu în colaps, din care un sfert prăbuşit, adăpost pentru gunoaie, fără perspectivă”, a spus specialistul.
Mai bine de 10 ani s-a lucrat la consolidarea, restaurarea și punerea în valoare a clădirii care cuprinde acum spaţii de conferinţă, de protocol, sediu catedră UNESCO, birouri administrative, spaţii destinate cercetării ştiinţifice, de prezentare şi învăţământ specializat, pe domenii de activitate, camere de oaspeţi şi de găzduire a tineretului care lucrează temporar sau beneficiază de bursă doctorală în INCDFM etc.
”Nucleul conacului construit ante 1840 reprezintă cel mai vechi nucleu constructiv înglobat în actuala clădire a Castelului Oteteleşanu. Vechiul conac boieresc, contemporan cu alte conace din jurul Bucureştiului, realizate în aceeaşi arhitectură neo-clasică, specifică epocii, se regăseşte în aceste vestigii, înglobat în zona centrală, în masa Castelului. (…) Odată ce conacul a devenit proprietatea lui Ioan Oteteleşanu, este modificat de către acesta între 1840-1845, prin transformarea siluetei şi partiului conacului, prin amplificarea lui ca nouă reşedinţă nobiliară, dar tot în spiritul arhitecturii neo-clasice. Între 1855-1868, Ioan Oteteleşanu modernizează reşedinţa de la Măgurele, în ideea fructificării ei funciare, transformând-o dintr-un “Castel” sau “Villa”, într-un edificiu de vilegiatură, cu posibilităţi de tratament balnear, apele termale fiind aici prezente şi sesizate de specialişti străini. (…) Această fază de reconfigurare a conacului trebuie corelată cu evenimente din viaţa proprietarului, o a doua căsătorie a vornicului, în 1850, cu Elena Filipescu, locuirea în permanenţă la Bucureşti, ca om politic important şi gospodărirea slabă a moşiei, prin intermediari, legea agrară care impunea cedarea unor terenuri în favoarea ţăranilor, îmbogăţirea sa prin exploatarea unor saline şi reinvestirea capitalului, expoatarea apelor de izvor, existente pe moşie, implicaţii în franc-masoneria postpaşoptistă etc. Așa a apărut, probabil, ideea transformarii Moşiei Măgurelelor într-o mică staţiune balneo-hidro-terapeutică, cu amenajarea parcului cu sensuri simbolice şi romantice. Între 1868-1894, Castelul, în urma testamentului lui Oteteleşanu, îşi schimbă iar funcţiunea, în aceea de cazare şi învăţământ teoretic şi aplicativ, pension de fete. Castelul este supus unor mari modificări – mai mult sau mai puţin binevenite – care se datorau noii destinaţii. Perpetua metamorfozare a clădirii o şubrezeşte şi o urâţeşte. Institutul de fete a fost desființat în 1948, iar în 1954 s-a mutat în castel Institutul de Fizică Atomică, fondat în 1949, sub egida Academiei Române. Din nou, o serie de modificări importante, iar o parte dintre elementele arhitecturale originale sunt îndepărtate. În 1996, clădirea a fost atribuită Institutului Național de Cercetare și Dezvoltare pentru Fizica Materialelor. Între timp, însă, afectată de cutremurele din 1977, 1986 și 1990, clădirea este evacuată. Conacul Oteteleșanu se degradează continuu, ajungând să se prăbuşească parţial în perioada 2008-2010”, a explicat specialistul.
În 2011 au demarat lucrările de reabilitare şi restaurare, care s-au desfăşurat mai lent şi din cauza faptului că au trebuit respectate cerinţele arhitecturale impuse de legislaţia în vigoare privind protecţia monumentelor istorice. După rezolvarea unui întreg şir de probleme, lucrările au fost finalizate la sfârşitul anului 2019. În momentul de față, noul conac are următoarele funcţiuni: la subsol – Centru de calcul şi muzeu centrat pe istoria fizicii în Măgurele, la parter – sală de conferinţe cu 99 de locuri, birouri, spaţiu pentru evenimente, la primul etaj – birouri, săli de întâlnire proiecte, spaţii pentru predare (pentru studenți la doctorat, bursieri, studenți în anii terminali, etc.), iar la etajul al doilea și la mandardă – spaţii de cazare pentru bursieri şi pentru oaspeţii INCDFM.
”Brâncuși, mon Amour!”
Cartea Claudiei Motea – actriță, regizoare, dramaturg, poet, scenarist și producător – ”Brâncuși, mon Amour!” – tradusă deja în mai multe limbi, stă la baza unui proiect extrem de ambițios motivat, în primul rând, de valoarea incomensurabilă a marelui sculptor român în patrimoniul cultural mondial.
În lucrarea sa, Claudia Motea reușește să contureze omul și deopotrivă artistul Brâncuși, prin crâmpeie de iubire provenind din surse diferite, ”muze” ale sculptorului – pictorița maghiară Margit Pogany, inegalabila artistă Maria Tănase, americanca de origine irlandeză Eileen Lane, Peggy Guggenheim, colecţionară de artă şi filantroapă, madame Leonie Ricou, femeie bogată din înalta societate pariziană, o cunoscută protectoare a artelor și a artiștilor, prințesa Maria Bonaparte, nimeni alta decât strănepoata lui Napoleon, celebra pianistă Cella Delavrancea, baroneasa Renne Irana Frachon și Milița Pătrașcu, elevă a lui Brâncuși, considerată cea mai înzestrată femeie-sculptor a României.
Demersul autoarei a fost lăudat de Miron Manega, care la rândul său a scris, în cartea sa – ”Femeile din viața lui Brâncuși” – despre iubirile acestuia, transfigurate în opere de artă, dar și de către Carmen Bobocescu, expert în cadrul Institutului European din România, care a apreciat că ”traducerea cărții în mai multe limbi de circulație internațională este un demers pentru a face accesibile, unui public foarte larg, aspecte din viața și opera celui mai important simbol al culturii românești, dar și talentul unei actrițe înzestrate și sensibile, care promovează prin scris și intepretare ethosul special gorjenesc”.
Pentru finalul evenimentului, publicul s-a mutat în sala de spectacole a Centrului Cultural ”Theodor Stănescu” din Măgurele, pentru a urmări one-woman-show-ul ”Brâncuși, dragostea mea!”, în cadrul căruia marile iubiri ale lui sculptorului, nouă femei celebre care i-au fost muze, au fost interpretate de actrița Claudia Motea. O adevărată performanță artistică, printr-o doză magică de talent și dăruire, în crearea diversă a acestor personalități complexe. Un spectacol fascinant, în regia semnată de Beatrice Rancea, care evocă adevăratele povești de iubire din viața marelui artist, trăite în atelierul său din Montparnasse, menite să ajungă la sufletul cât mai multor spectatori!
Suferința ”Sfântului din Montparnasse”
La începutul anului 1951, Academia Română a respins oferta de primire în patrimoniul cultural românesc a operelor ”Sfântului din Montparnasse”, cum a fost supranumit ţăranul genial născut la Hobiţa. Brâncuși avea atunci 75 de ani, iar operele sale constituiau de multă vreme o valoare imensă, fiind considerat deja părintele sculpturii moderne. Acesta se gândește să doneze țării sale natale lucrările aflate în atelierul lui din Paris – 230 de sculpturi, 41 de desene, 1.600 de fotografii și o serie de piese de mobilier. Nu face, nici nu semnează vreun act oficial de donație, însă dorința sa este transmisă autorităților comuniste de la București. O delegație de ”experți” s-a deplasat în Franța să vadă lucrările. Personaje ridicole, dar cu „funcții”, precum Constanța Crăciun, fostă țesătoare, ajunsă ministru al Culturii și Teohari Georgescu, ministru de Interne, fost tipograf, cu doar patru clase, își dau cu părerea: ”Operele lui Brâncuși sunt niște opere pe care le-ar putea face orice ţăran neinstruit”. Rezoluţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniștilor și al țării, e necruțătoare în ignoranța ei: „Operele lui Brâncuși nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România. Refuzăm!”. Trebuie menționat aici și că, potrivit Academiei Române, cercetarea „sistematică” și „competentă” a arhivei Brâncuși aflată la Muzeul de Artă Modernă din Paris a relevant că „nu există niciun document scris și nicio declaraţie care să ateste dorinţa sau intenţia lui Brâncuși de a dona atelierul său statului român”.
Constantin Brâncuși decide să renunţe la cetăţenia română și cere cetăţenia franceză, pe care o obține în 1952. Donează Franţei toate operele din atelierul său și, cinci ani mai târziu, în 1957, moare neconsolat, la Paris. Înaintea morții se spovedește Arhiepiscopului Teofil, preot la Biserica Ortodoxă din capitala Franței: ”Mor cu sufletul neîmpăcat că voi putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai dragă, mama mea”. Se stinge la 16 martie 1957.
